desertaciunea desertaciunilor, toate sunt desertaciuni!

astazi am experimentat tristetea trecerii timpului si a imbatranirii

am reintalnit dupa 6 luni o cunostinta foarte draga. am ramas absolut socata.

era ca si cum trecuse peste ea 10-15 ani in doar 6 luni.
aproape nu am recunoscut-o.

si inteleg de ce: 8,9,10 ore pe zi este nefericita, stresata, tracasata. in fiecare zi. de 4 ani incontinuu.
se pare ca nu ar avea de ales.

trist.

chestia asta mi-a dat de gandit. oare chiar se merita? oare chiar nu exista alegere? oare este chiar atat de greu sa rupi pisica in doua?
... experienta proprie imi spune ca da.
... din pacate (sau in cazul meu din fericire, poate)

si atunci nu pot decat sa ma gandesc la vorbele ecclesiastice.
dar totusi, in toata aceasta desertaciune trebuie sa fie loc si de putina fericire.
ca altfel...